Viata lui Nicolae Ceausescu

Ceauşescu s-a născut în satul Scorniceşti, judeţul Olt, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de ţărani. La vârsta de 11 ani, după absolvirea şcolii primare, Ceauşescu pleacă la Bucureşti, unde se angajează ca ucenic de cizmar.
În 1932 devine membru al Partidului Comunist din România, formaţiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. Este arestat prima oară în 1933 pentru agitaţie comunistă în timpul unei greve. În 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzaţi de activitate comunistă şi pentru alte acţiuni similare. În urma acestor arestări, este etichetat de autorităţile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum şi „distribuitor activ de material de propagandă comunistă şi antifascistă”. După eliberarea din detenţie, Ceauşescu dispare pentru o vreme în „subteran”, dar în 1936 este din nou arestat, de data aceasta fiind condamnat la doi ani de închisoare şi încarcerat la Închisoarea Doftana.
În 1939 o întâlneşte pe Elena Petrescu, cu care se căsătoreşte în 1945. Elena Ceauşescu va avea o influenţă crescândă asupra carierei sale politice pe parcursul următoarelor câteva decenii şi va fi executată alături de el în 1989. Ceauşescu este arestat şi condamnat din nou în 1940, iar în 1943 este transferat la închisoarea de la Târgu Jiu, unde împarte celula de detenţie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, în scurt timp devenind protejatul acestuia. După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunţat, Ceauşescu este numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. - (1944-1945).
În urma loviturii de stat şi a abdicării forţate a Regelui Mihai din Decembrie 1947, după preluarea puterii de către comunişti, Ceauşescu devine ministru al agriculturii, iar ulterior ministru-adjunct al forţelor armate în regimul lui Gheorghiu-Dej. În funcţia de ministru al agriculturii a activat direct la cooperativizarea forţată a agriculturii, a ordonat reprimarea sau arestarea ţăranilor care se împotriveau cooperativizării. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Român (PMR), la doar câteva luni după eliminarea "facţiunii moscovite" (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceauşescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziţia numărul doi în ierarhia PMR.
În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceauşescu a avut un rol important în reprimarea mişcărilor de simpatie faţă de revoluţia ungară. La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi adjunct al Ministrului Forţelor Armate), a condus unităţile militare care au înăbuşit răscoala ţăranilor din Vadu Roşca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării forţate. Cu această ocazie, au fost ucişi 9 ţărani (Aurel Dimofte, Ionuţ Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu), şi alţi 10 au fost răniţi. 18 ţărani au fost întemniţaţi pentru „rebeliune” si „uneltire contra ordinei sociale”. Dupa datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de ţărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentinţe de închisoare.[1]La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceauşescu preia funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forţată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acţiuni ale lui Ceauşescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În acelaşi timp, el afirmă că România a devenit o ţară socialistă şi decide schimbarea numelui oficial al ţării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.).
În 1967, Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat, consolidându-şi astfel poziţia. La începutul carierei sale ca şef al statului, Ceauşescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent faţă de Uniunea Sovietică. În anii ’60, Ceauşescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varşovia, deşi formal ţara va continua să facă parte din această organizaţie până la dizolvarea acesteia. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia şi o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceauşescu reuşeşte pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioţilor săi, cât şi pe cea a lumii occidentale.În 1974, Ceauşescu îşi asumă titlul de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, dădea impresia că încearcă să se elibereze de dominaţia sovietică, atragând simpatia şi aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle şi Richard Nixon.[2] În CAER, la indicaţia lui, delegaţiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două ţări comuniste europene care au participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România este singura ţară din blocul răsăritean, cu excepţia URSS, care la acea vreme, întreţinea relaţii diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul şi cu R. F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista ţărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România şi Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii (Nixon şi Ford).
În ciuda cursului independent în relaţiile politice internaţionale, introdus încă de Gheorghiu Dej, Ceauşescu se opune cu încăpăţânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii ’80, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziţia lui Ceauşescu faţă de linia sovietică este dictată în principal de rezistenţa lui faţă de de-stalinizare. Securitatea continuă să îşi menţină controlul draconic asupra mediilor de informare şi înăbuşă în faşă orice tentativă de liberă exprimare şi opoziţie internă.Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu e fascinat de ideea transformării naţionale totale, aşa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Coreean şi deja pusă în aplicare sub egida Revoluţiei Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în ţară, Ceauşescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean, influenţat fiind de filozofia preşedintelui Kim Il Sung (Juche). Cărţi nord-coreene pe această temă sunt traduse în română şi distribuite pe scară largă în ţară.
Începând cu 1972, Ceauşescu trece la punerea în aplicare a unui proiect de "sistematizare" a localităţilor urbane şi rurale. Prezentat de către maşina de propagandă ca fiind un pas major pe calea "construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate", programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor ţărăneşti şi strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc[necesită citare]. Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forţată, care a dus la destructurarea societăţii rurale româneşti. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici şi remodelarea Bucureştiului în stil ceauşist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) se numără printre cele mai mari construcţii din lume, ocupând in aceasta privinţă locul doi, după Pentagon. Proteste venite din partea unor organizaţii neguvernamentale internaţionale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane şi probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.